Despre mentori și învățăceii lor

Exista o prelegere pe care o țin mereu cu drag în cadrul cursului de formare profesională/training. Se referă la mentori și rolul lor în organizații dar și în viața socială a indivizilor. Trec peste faptul că marea majoritate a consultanților organizaționali de la noi din România nu fac diferența între coacheri și mentori. Adică pentru unii între transferul de competențe și transferul de valori se pune semnul egal. Bravo lor! Așa să le rămână numele. Niște incompetenți.
Mentorii pot fi o instituție organizațională numai dacă există concomitent ca instituții sociale, comunitare. Atâta timp cât o persoană care are un statut în comunitate nu înțelege că el/ea datorează ceva societății care l-a educat și oamenilor care l-au ținut în școală - fără a ne gândi la alte lucruri pe care chiar și societatea noastră disfuncțională le face pentru noi - deci atâta timp cât nu e animat de responsabilitatea personală și simțul datoriei față de ceilalți nu are nici motivarea și nici aplecarea spre a deveni în mod conștient modelul altora. Nu are nici capacitatea de a-i îndruma pe ceilalți și a le superviza dezvoltare. Nu înțelege de ce ar face asta în afara cercului familiei restrânse. Vorbim așadar de o lipsă a capitalului social la noi la români. De neîncrederea și egoismul nostru cotidian. Am fost mentorul câtorva tineri. Știu cât de greu este sa îndrumi pe cineva. Cum te trezești în fiecare moment provocat, cum simți că în legătură cu tine se setează așteptări. Cum ai grijă să spui cuvintele potrivite. Am ales opțiunea de a fi mentor pentru că, la rândul meu, am avut șansa să am mentori în aproape fiecare domeniu în care făcut pași spre dezvoltare. De lângă unii dintre mentori îți iei zborul repede - pentru că înveți repede ce e de învățat. Lângă unii mai poposești puțin ca lângă izvorul înțelepciunii. Unii pleacă ei de lângă tine pentru că și undeva sus, în cer, e nevoie de îndrumători pentru îngeri. Profesorii și managerii sunt cei mai dispuși - poate datorită specificului meseriei - să fie mentori pentru alții.
Am mulți studenți și masteranzi care-mi spun că la ei în organizații se practică mentoriatul. Însă ei înțeleg prin mentoriat faptul că șeful le adresează o vorbă bună și le dă o pizza. Ce nu înțeleg ei este că mentorul este al doilea părinte și al doilea tu. Câți dintre angajații români au fost invitați de șefii lor la masă sau să petreacă împreună un weekend cu familiile. Câți dintre ei au discuții oneste la o cafea, momente de destăinuire a unor secrete ale profesiei, de împărtășire a unor greutăți și a căilor de depășire a acestora. Câți au aflat direct de la ei prin câte încercări profesionale au trecut pentru a avea statutul din prezent și sfaturi de evitare a unor greșeli inerente începătorului într-o anumită meserie. Și câți tineri, atunci când au găsit un asemenea personaj, n-au arătat cu aroganță că ei sunt mai presus de vorbele gângave ale unui tip care și-a trăit traiul și ar face bine să aibă grijă de nepoți.
Repet, nu avem mentori în organizațiile românești. Și vă provoc să identificați unul care respectă criteriile de mai sus. Și dacă-l identificați stați pe lângă el, căci el e formatorul de oameni și caractere.